Gestionarul unui aprozar a pus în vitrină, printre ceapă şi morcovi, lozinca "Proletari ai lumii, uniţi-vă!" De ce a făcut-o? Ce încearcă el să comunice lumii? E atât de entuziasmat de ideea unităţii proletarilor din lume? E entuziasmul lui atât de mare încât simte un imbold irezistibil să împărtăşească publicului idealurile sale? S-a gândit el mai mult de o clipă cum s-ar putea realiza o astfel de unire şi ce ar însemna?
Cred că se poate spune, cu certitudine, că majoritatea covârşitoare a gestionarilor de prăvălii nu se gândesc deloc la lozincile pe care le pun în vitrine, şi nici nu le folosesc spre a-şi exprima opinii proprii. Lozinca de mai sus a fost dată gestionarului de conducerea cooperativei, împreună cu ceapa şi morcovii. El le-a pus pe toate în vitrină pur şi simplu fiindcă astfel se procedează de ani de zile, fiindcă toată lumea face la fel, şi fiindcă aşa trebuie. Dacă ar refuza, ar avea probleme. I s-ar putea reproşa că nu are vitrina amenajată corespunzător; cineva ar putea să-l acuze că e duşmănos. El o face fiindcă lucrurile astea trebuiesc făcute, dacă vrei să nu ai probleme. E unul din miile de detali care îi garantează o viaţă relativ liniştită, "un trai social armonios", cum se zice.
Evident că gestionarul e indiferent la conţinutul semantic al lozincii din vitrină; el nu o pune acolo din dorinţa sa personală de a comunica trecătorilor idealul pe care îl exprimă. Aceasta, desigur, nu înseamnă că acţiunea sa nu are deloc motiv sau semnnificaţie, sau că lozinca nu comunică nimic nimănui. Lozinca e un semnal, şi ca atare are un mesaj subliminal dar foarte clar exprimat. În vorbe, ar suna cam aşa: "Eu, gestionarul X, locuiesc aici şi ştiu ce trebuie să fac. Eu mă comport cum mi se cere. Sunt de încredere şi dincolo de reproş. Sunt obedient şi în consecinţă am dreptul să fiu lăsat în pace." Mesajul acesta are şi un destinatar: e adresat către şeful gestionarului, şi în acelaşi timp e un scut care îl protejează pe gestionar de eventualii informatori. Adevăratul sens al lozincii, aşadar, e adânc ancorat în existenţa gestionarului. Îi reflectă interesele sale vitale. Dar care sunt aceste interese vitale?
Să reţinem: dacă gestionarului i s-ar fi ordonat să expună lozinca, "Mi-e frică şi în consecinţă mă supun", el n-ar fi fost atât de indiferent la semantica sa, deşi afirmaţia ar fi fost adevărată. Gestionarului i-ar fi fost ruşine să pună în vitrină o asemenea declaraţie a umilinţei sale, şi asta în mod natural, fiindcă e o fiinţă omenească şi deci are simţul propriei demnităţi. Pentru a depăşi această complicaţie, expresia sa de loialitate trebuie să îmbrace forma unui semnal care, cel puţin la nivel formal, să indice un nivel de convingere dezinteresată. Trebuie să-i permită gestionarului să spună "Şi ce-i rău dacă se unesc proletarii din lume?" Astfel lozinca îl ajută pe gestionar să îşi ascundă de sine însăşi josnicia obedienţei sale, în acelaşi timp ascunzând josnicia puterii. Le ascunde în faţa a ceva înalt. Şi acel ceva este ideologia.
Ideologia este o formă înşelătoare de raportare la univers. Ea le oferă oamenilor iluzia unei identităţi, a demnităţii şi a moralităţii în timp ce totodată le uşurează despărţirea de ele. Ca depozitar a ceva "supra-personal" şi obiectiv, le permite oamenilor să îşi mintă conştinţa şi să-şi ascundă poziţia adevărată şi adevărata lor aşezare în ordinea lucrurilor, atât de ei înşişi cât şi de restul societăţii.
E o cale de a legitimiza ce e deasupra, dedesubt, şi lateral, foarte pragmatică şi în acelaşi timp aparent demnă. E adresată atât oamenilor cât şi lui Dumnezeu. E un văl dinapoia căruia oamenii îşi pot ascunde "existenţa lor căzută", trivializarea lor, şi adaptarea lor la status quo. E o scuză pe care o poate folosi oricine, de la gestionarul care îşi ascunde teama de a-şi pierde slujba în spatele unui aparent interes pentru unirea proletariatului din lume, până la cel mai înalt funcţionar, al cărui interes de a rămâne la putere poate fi deghizat în fraze despre serviciul în slujba clasei muncitoare. Funcţia primară de scuză a ideologiei, aşadar, este de a furniza oamenilor, atât ca victime cât şi ca stâlpi ai sistemului post-totalitar, iluzia că sistemul e în armonie cu ordinea omenească şi cu ordinea universală.
Cu cât o dictatură emai mică şi mai puţin stratificată de modernizarea societăţii de sub ea, cu atât mai direct va fi manifestată voinţa dictatorului. Cu alte cuvinte, dictatorul poate recurge la disciplinare mai mult sau mi puţin făţişă, evitând astfel procesul complex de a se raporta la lume şi justificarea faţă de sine pe care o implică ideologia. Dar cu cât mecanismele puterii devin mai complexe, cu cât e mai largă şi mai stratificată societatea pe care o conduce, şi cu cât mai lungă e durata sa istorică, cu atât indivizii trebuie conectaţi la ele din exterior, şi mai mult importanţă dată scuzei ideologice.
Ideologia acţionează ca un pod dintre regim şi oameni, peste care regimul interacţionează cu oamenii şi oamenii interacţionează cu regimul. Aceasta explică de ce ideologia joacă un rol atât de important în sistemul post-totalitar: acea maşinărie complexă de unităţi, ierarhii şi curele de transmisie, şi instrumente indirecte de manipulare care asigură în nenumărate moduri integritatea regimului, fără a lăsa nimic întâmplării, ar fi pur şi simplu de negândit fără ideologia care acţionează ca o scuză atot-cuprinzătoare şi ca scuza fiecăreia din părţile sale.
